Cainele ud e o salcie

Volumul Norei Iuga este scris cu creioane albe, la Viena, în primăvara anului trecut. Doar inițiații îl pot citi, doar cei ce o iubesc și o admiră, doar cititorii autentici de poezie. Câinele ud e o salcie e cheia dragostei și a urii pentru aproape și strigătul de ajutor al poemului rămas singur.

„Rădăcinile mele de poet s-au născut în spațiul acela, unde trăiam închisă, de fapt, în mănăstire, unde aveam profesoare-maici germane și unde, la subsol, se întindeau catacombe care mi se păreau nesfârșite, unde, în nișe săpate în pereți, erau îngropate maicile răposate și unde era veșnic întuneric, încât trebuia să umblăm cu lumânări aprinse.
E de înțeles, cred, că acolo s-a născut în mine acea poezie formată dintr-o cumplită frică și, în același timp, dintr-o irezistibilă propensiune către mister. Permanent eram înconjurată de miraculos și, totodată, de frica de necunoscut. De fapt, cred că, în ce-l privește pe copilul de atunci, la început a fost frica, iar frica a devenit poezie.” (Nora Iuga)

„...e limpede că n-are dreptate Nora să spună că nu-i cunoaștem limba – de vreme ce, după cum se vede, cunoaștem (și recunoaștem, și ne recunoaștem în) limba ei, precum și (în) limba celor ce au scris despre scrisul ei, admirându-l. Pasionații (și pasionalii) literaturii vorbesc încă toți aceeași limbă...” (Radu Vancu)