Jurnale, 1990-2024 (set complet, 5 volume)

Monumentala operă memorialistică integrală a unuia dintre cei mai importanți autori români, Mircea Cărtărescu, Jurnale apare pe parcursul a 35 de ani, între 1990 și 2024, în 5 volume, la editura Humanitas. Fiecare din aceste jurnale este o capodoperă literară în sine, acoperind câte un ciclu de 7 ani din viața autorului și descoperind totodată etapele maturizării personale și literare ale acestuia. Ediții princeps pentru fiecare dintre volumele de față.

Setul complet de 5 volume conține jurnalele:

1. Jurnal I. 1990-1996
2. Jurnal II. 1997-2003
3. Zen. Jurnal 2004-2010
4. Un om care scrie. Jurnal 2011–2017
5. Șapte ani stranii. Jurnal 2018–2024

Jurnal I (1990-1996)

“Ceva mă trage, aproape zilnic acum, spre caietul ăsta ce se-apropie de obștescul sfârșit. Știu și ce mă face să deschid mecanic, la ora fixă, paginile astea croșetate atât de egal: iresponsabilitatea. E un răspuns cam lung, dar adecvat, fiindcă, într-adevăr, cafeaua și la mauvaise conscience mă vară-n priză și tremur de nevoia de a scrie, dar n-am deocamdată nici forța și curajul să reîncep Orbitor, nici disciplina și stoicismul necesare pentru doctorat. Atunci aleg minima rezistență: umplu foile astea placide care nu sunt nimic, file fără feedback, nenecesare, randomizate, smulse, ca o metaforă a aleatoriului nopților și zilelor, din cotorul unde-au fost doar superficial lipite. (Caietul ăsta e o varză plină de pământ și melcișori umezi, roasă până la cotor de albilite. Aici e ușor să aterizezi, aici fuselajul pixului se cufundă în foietaje și-și lasă dâră albastră, încolăcită, în urmă. Din ce-o fi făcută pasta din pix?) Nu simt nevoia să spun ceva, ci să fiu aici, mă folosesc de fiecare pagină ca de-o lentilă care-mi focalizează o stare interioară altfel indescifrabilă, ca de-o grilă într-un rebus abstrus. Într-un fel, foaia însăși e cea care scrie, care-și revelează cerneala simpatică la lumina caldă a gândirii mele. Orice foaie e pre-scrisă și conține-ntr-un fel, în grosimea ei, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi, care e toată contribuția ta. Dar poți căuta toată viața acea unică înclinație, în lipsa căreia totul e ecolalie, palilalie, glosolalie, bâlbism.” – Mircea Cărtărescu, Jurnal I (1990-1996), ediția I, 2001.

Jurnal II (1997-2003)

“Încep cu milă pagina asta albă (tu deja o vezi acoperită de litere care acum nu există, acum sunt doar trei rânduri acoperite și restul alb și gol) de parcă ar trebui să calc cu niște galoși noroioși peste o zăpadă întinsă, ușor vălurită, de o puritate ne spusă, sub un soare de iarnă egal ca de neon. Prin transparența foii văd umbrele literelor de dedesubt ca niște plăntuțe care deja se împing să iasă prin zăpada udă și cristalină. Dar niciodată nu se amestecă literele făcute cu pixul pe fața și reversul paginii albe. Chiar dacă prin porii hârtiei se prelinge puțin albastru, și chiar dacă el se lipește de o buclă de dincolo, legând tridimensional două cuvinte scrise în sensuri opuse, ele nu vor fi unite, căci pasta nu transportă sens, ci miros chimic, mirosul caietelor mele. Orice caiet – și jurnalele mai mult ca oricare – e un condensator, cu foițe de staniol și foițe de pergament uleios, alternate la nesfârșit, și care creează tensiune, care pot electrocuta mintea ce le atinge. Iată, scrisul meu emană căldură și gheața se topește. Mai puțin de o treime din câmpul de fulgi albi peste fulgi peste fulgi a mai rămas neatinsă. Acum, mai puțin de un sfert. N-a mai rămas, de fapt, decât un strâmt coridor, o limbă de ghețar, sub același soare egal, și care duce către marele câmp virgin al paginii următoare, vizibilă în toată porozitatea ei dincolo de spirala de sârmă. Azi n-am să trec dincolo. Și, oricât aș scrie (ce voi mai scrie?), va exista, la sfârșit, o pagină la fel de mare, pătrățoasă și albă ca și asta de alături, peste care n-o să mai pășesc. Ar putea fi chiar asta, de care mă mai desparte acum doar un rând, acum nici unul.” - Mircea Cărtărescu, Jurnal II (1997-2003), ediția I, 2005.

Zen. Jurnal (2004-2010)

“Ce imensă diferenţă între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) şi cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar şi-n deznădejde, celelalte – disperate chiar şi când viaţa pare blândă cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minţii mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin. (...) De altfel, dintre toate speciile literare – hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie – jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stângă dă bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuţi ştii de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când „mă doare“ e o convenţie.” - Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal (2004-2010), ediția I, 2011.

Un om care scrie. Jurnal (2011–2017)

“Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”” - Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal (2011–2017), ediția I, 2018.

Șapte ani stranii. Jurnal (2018–2024)

“E ca şi când aș fi ghidat cu blândeţe printre scrieri, filme, muzică, peisaje şi mii de feluri de tristeţe. Cineva îmi atinge uşor, dar insistent, tâmplele cu palma, cum îndrumi o pisică spre vasul cu mâncare sau apă, îmi şi vorbeşte peltic şi rudimentar, ca unui bebeluş. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri şi interdicţii, iar vocea e insuportabilă ca de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deşi niciuna nu-mi spune «încremeneşte!» Lumea e ţăndări şi aşchii, fiecare indescriptibilă geometric, şi care nu se-mbină, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecată. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbină nici în scrisul meu şi, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristeţea mea de pe altă lume.

«Arată-mi slava Ta!» am strigat, şi El m-a pus într-o crestătură în stâncă. Naşterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-şi vadă naşterea şi să trăiască. A trecut pe lângă mine copilăria mea, şi slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenţa, şi slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii bărbăţiei mele, şi slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit bătrâneţea, urmată de un susur blând. A urmat noaptea fără sfârşit.” - Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal (2018–2024), ediția I, 2025.